Analiza unui „incident critic” în experienţa mea profesională: By Chung Hong Key

Limitele comunicării orale în comunicarea prin arta vizuală modernă

Introducere

Toată viaţa mea de adult am avut de-a face cu comunicarea datorită profesiei mele, aceea de predicator şi misionar. Întotdeauna am crezut ca cea mai bună cale de a comunica este de la amvon, prin comunicare orală. Dar s-a întâmplat ceva în aprilie 2002 , când m-am hotărât să iau o pauză de la munca mea şi m-am înscris la un curs postuniversitar pe teme de Practică în Comunicare la OCMS. La vremea aceea ştiam destul de puţine despre mass - media şi despre teoriile de comunicare, dar m-a intrigat acest curs.

Spre surprinderea mea mi-am dat seama rapid de doua lucruri, în primul rând nu aveam nici o experienţă în practica mass media şi m-am simţit depăşit de situaţie. În al doilea rând mi-am dat seama că aş putea să învăţ o grămadă de lucruri care m-ar ajuta să comunic mai bine cu oamenii cu care intram în contact aici în România. Mulţi dintre ei sunt implicaţi în revoluţia mass media şi trebuia să ştiu cum să comunic cât mai eficient cu ei.

Acest fapt, m-a făcut să mă gândesc în mod serios la două moduri de comunicare diferite în Biserica Creştină: comunicarea orală din biserica tradiţională protestantă şi iconografia din Biserica Ortodoxă din România. Tradiţia mea protestantă mă făcea să nu pun prea mare valoare pe iconografie în România. De-a lungul timpului am văzut însă că în timp ce Biserica neo-protestantă ignoră complet iconografia, în România, aceasta este adânc înrădăcinată în politică, economie şi cultură. Până să-mi dau seama de importanţa imaginii vizuale în viaţa modernă, nu aveam dileme referitor la această problemă.

Problema cea mai mare este că, Biserica neo-protestantă, la fel cu biserica reformată din Europa secolului al 16-lea considera toate imaginile vizuale drept idoli, şi foloseşte doar comunicarea orală ca mijloc de comunicare creştină. Dilema mea se refera la faptul că nu putem încuraja oamenii să practice iconografia atâta timp cât imaginile vizuale din mass media transformă în mod dramatic societatea în care trăiesc. Totuşi, întrebarea mea cea mai importantă este cum să folosim iconografia, care are deja o tradiţie pentru a transmite mesajul creştin, fără a dăuna tradiţionalei comunicări orale protestante.

1. Comunicarea orală tradiţională şi limitele acesteia conform teoriei comunicării

Înainte de reforma din biserică, mesajul creştin a fost în mare parte transmis prin intermediul imaginilor. Părea că nu ştiinţa de carte era forma principală de experienţă şi nici nu era o lucrare ştiinţifică. Pe de altă parte , reforma din biserică a înlocuit modul de comunicare iconografic cu comunicarea orală şi cea scrisă. „Comunicarea prin scris exprimă succesiv ceea ce în comunicarea orală e rapid şi implicit.”(McLuhan 1974:88)

Pasiunea reformaţilor pentru comunicarea orală e bine pusă în evidenţă în demonstraţia lui John Knox: „o predica inspirată face mult mai mult decât trompetele a cinci sute de călăreţi” şi a fost dezvoltată în mod constant de către teologi. Ellul susţine: „singura cale de a relaţiona cu Dumnezeu este bazată pe cuvânt, Cuvântul a fost facut trup. Dumnezeul invizibil a venit ca şi Cuvânt. El nu poate fi recunoscut prin vedere. Nimic vizual nu-l indică pe Isus ca divinitate.”(Mitchell 1999:205)

Reformaţii cred că Dumnezeu îşi face lucrarea pe pământ prin intermediul cuvântului, pe care Îl pune în gura mesagerilor Săi. Dumnezeu spune în Ieremia 1:9, „Am pus cuvintele Mele în gura voastră.” John Knox are o replică la Ieremia, spunând: „Dar durere! Astăzi conştiinţa îmi spune că nu am vorbit atât de explicit pe cât ar fi trebuit să o fac.”(Knox 2000:77) El credea cu convingere că puterea lui Dumnezeu e în Cuvânt şi în gura predicatorilor. Predicatorii sunt principala cale prin care puterea lui Dumnezeu, prin intermediul Cuvântului, este predicată, pronunţată şi spusă răspicat de către mesagerii săi; toate fiind exemple din Scriptura lui Dumnezeu. (ibid 2000:100)

Predica trebuie să fie Cuvântul Domnului pentru că mesajul vine din partea Lui D-zeu, pentru că este mesajul Lui de iertare şi pentru că Însuşi D-zeu e cel care transmite mesajul. Cu toate acestea trebuie să fie şi cuvântul oamenilor deoarece este discursul oamenilor, transmis prin intermediul vestitorilor lui Dumnezeu. Pe baza acestor fapte, Barth defineşte următoarele: „(1) Proclamaţia este discurs uman prin care Dumnezeu Însuşi vorbeşte ca un rege prin gura vestitorilor săi; (2) Proclamaţia este menită să fie auzită şi acceptată ca discurs prin care D-zeu Însuşi vorbeşte; şi (3) Proclamaţia este mesajul de iertare divină, aşadar Evanghelia eternă. Într-un cuvânt, proclamaţia este o comunicare misionară a mesajului despre harul divin.”( http://www.suite101.com )

Predica orală a ocupat întotdeauna poziţia centrală şi predominantă în viaţa bisericii în general şi în Biserica Protestantă în particular. Totuşi, în ultimul timp relevanţa Bisericii este pusă sub semnul întrebării. De ce are loc totuşi acest declin al Bisericii dacă puterea predicii este atât de mare? De ce se îndoiesc oamenii de relevanţa Bisericii?

Presupun că aceasta se datorează faptului procesul comunicării este unul simplu şi liniar ( proclamaţie unilaterală) fără să ia în considerare modul de comunicare a Lui Dumnezeu. Deci metodele de comunicare ale Lui Dumnezeu trebuie luate în considerare. Dumnezeu l-a creat pe om după înfăţişarea Sa, şi i-a dat capacitatea de a comunica cu alte fiinţe umane prin intermediul simbolurilor astfel încât să poată construi relaţii şi să dezvolte culturi.

Dumnezeu ne-a dat darul comunicării astfel încât să putem să ne implicăm în mod activ în crearea culturilor, în clădirea întregului nostru mod de viaţă. În momentul în care comunicăm, extindem creaţia lui Dumnezeu, prin modelarea şi împărtăşirea modului nostru de viaţă. Asemenea meseriaşilor şi comercianţilor în porturile internaţionale, noi toţi facem schimb de culturi prin intermediul comunicării de orice tip. Desigur, nu inventăm noi înşine toată cultura noastră. „ În cea mai mare parte, ne moştenim cultura de la înaintaşii noştri, pe care mai apoi o modelăm şi o împărtăşim cu alţii.”( Schultze 2000:19)

Dumnezeu foloseşte multe alte căi pentru a comunica. A folosit dialogul, naraţiunea, metafora şi în cele din urmă pe Fiul Său Isus Hristos. „După ce Dumnezeu, cu mult timp în urmă a vorbit părinţilor noştri în multe rânduri şi în multe feluri, în ultimele zile a ne-a vorbit prin Fiul său, prin care El aude toate lucrurile şi prin care a făcut lumea.”(heb 1.1-2)
Hristos a fost un mod de comunicare a Lui D-zeu şi a fost imaginea Lui D-zeu. Hristos nu numai că transmite mesajul lui D-zeu, dar transmite şi mesajul Împărăţiei Lui D-zeu prin variate modalităţi: învătătură, predică, şi interacţiune cu mulţi oameni de culturi deferite. El nu s-a limitat la o slujbă formală în sinagogă, ci a predicat oriunde putea să adune o mulţime. Potrivit lui Marcu, „prima Lui predică a fost ţinută pe un câmp din Galileea şi nu într-o sinagogă.”(Vechiul Testament 2000:113)



2. Iconografia: Însemnătatea şi valoarea acesteia conform teoriilor de comunicare, efect şi deznodământ


Formele particulare ale Creştinismului, până la sfârşitul secolului al doilea , au fost botezul şi Euharistia. Odată cu scurgerea timpului au fost create nişte simboluri biblice în artă, simboluri proprii doar creştinilor. „mai târziu, odată ce Constantin s-a convertit, Biserica a putut să-şi exprime liber credinţa prin diverse simboluri. Icoanele reprezentându-L pe Isus din arta bizantină au fost menite să servească credinţa creştinilor şi se bazau pe pictarea în detaliu al fiecărui subiect. O importantă parte a artei creştine din secolele cinci până în secolul şapte s-a păstrat, ilustrând foarte bine valoarea artistică excepţională ce caracterizează aceele vremuri. În timpul lui Leo III, s-a născut un mare conflict între Biserică şi Imp. Bizantin, conflict ce avea la bază controverse referitoare la iconografie.

Împăratul Leo III ( 717-41) a exprimat în mod deschis faptul că este împotriva icoanelor şi a dat un edict prin care poruncea distrugerea tuturor icoanelor care se aflau în locuri publice sau în biserici. El şi-a justificat fapta prin „dorinţa de a purifica creştinismul din Răsărit şi din o mare parte a Pen. Balcanice, care devenea o superstiţie degradantă, cu mult inferioară atât intelectual cât şi moral monoteismului arab.”( Bettension 1967:94) Mai mult decât atât, în Constantinopolul anului 754, episcopii au catalogat ca şiu formă de idolatrie orice reprezentare prin icoane. Ca urmare a cestui fapt, toţi susţinătorii icoanelor au fost excomunicaţi, mutilaţi şi trimişi în exil.”( Lion Handbook 1978:247)

Cu toate acestea, Ioan din Damasc, cel mai mare teolog al secolului al 8-lea a găsit o justificare pentru icoanele religioase, spunând:” singura însemnătate a unei icoane este că e o copie a originalului.”( ibid) El afirmă că „ deşi este greşit să venerezi o icoană a lui Hristos, icoana de fapt nu este decât o cale de a te îndruma şi de a te ajuta în a-L venera pe adevăratul Hristos. Icoanele trebuie onorate şi venerate în acelaşi fel în care venerezi Biblia sau simbolul crucii.”(ibid:248) Încă o dată, mişcarea iconografică, cu toate că a fost susţinută de Ioan din Damasc, a fost din nou condamnată de Consiliul din Niceea în anul 787. în ciuda acestor fapte, iconografia bizantină a continuat să existe ca o formă distinctă de artă.

Simboluri ale creştinătăţii şi teme din Evanghelie au oferit un bogat material prin care expresia artistică s-a regăsit în arhitectură, sculptură, mozaicuri şi picturi, iar unele dintre cele mai mari realizări ale civilizaţiei antice sunt în domeniul artelor. ( Chadwick 1993:280)

Icoana Lui Isus, Dumnezeul-Om, este o expresie a dogmei lui Chalcedon în imagine. Potrivit lui Fiske, este un proces de comunicare. „Comunicare înseamnă să transmiţi un mesaj de la A la B.”(1990:39) Un mesaj poate fi reprezentat prin semne.” Un semn e ceva fizic, ceva ce poate fi perceput de noi prin simţuri; se referă la altceva decât pur şi siplu la reprezentarea lui.”(idem :41) Semnele se referă, pe lângă forma lor fizică la un concept mintal, şi „reflectă realitatea prin concepţia oamenilor care le folosesc.”(idem) Cel mai frecvent semn vizual este icoana. Aşadar, comunicarea prin intermediul icoanelor, în Biserica Ortodoxă, este o reprezentare simbolică. De aceea, cel mai mare obstacol în propovăduirea Evangheliei în Biserica Ortodoxă Română nu se referă la iconografie ci mai degrabă, la tradiţionalismul său, în formalitatea ritualurilor şi lipsei de viaţă din valorile culturale.

Biserica Ortodoxă crede în Biblie şi în Tradiţiile Sfinte. Prin Tradiţie Sfântă, ei se referă ala faptul că apostolii nu au scris nici o carte, ci au transmis verbal, de la om la om, din generaţie în generaţie întâmplările biblice. Mai târziu, sfinţii au scris aceste întâmplări, iar ele sunt păstrate în această formă până în zilele noaste fără a fi modificat nimic din conţinutul lor. Tradiţiile sfinte au aceeaşi valoare pe care o are şi Biblia pentru că ele reprezintă revelaţia Lui Dumnezeu. Mai mult decât atât, Tradiţiile sunt mai vechi decât Sfânt Scriptură, deoarece de la Adam până la Moise nu au existat cărţi scrise pe această temă. Putem spune că tradiţiile sunt mai presus de Scriptură în sensul deciziilor umane conţinute în actualizarea tradiţiilor.

Când Biserica Ortodoxă a creat acest gen de tradiţii printr-o clasă specială de preoţi, ea a creat şi o serie de probleme. Una dintre problemele majore este că omul nu este încurajat să aibă o viaţă spirituală personală. Omul respectiv nu trebuie să citească Biblia sau alte cărţi pentru a-şi dezvolta viaţa spirituală. O altă consecinţă este aceea că de când preoţii propovăduiesc graţia salvatoare, tentaţia de a o cumpăra este inevitabilă. Aşa s-a ajuns la situaţia în care biserica se aşteaptă ca o persoană să plătească pentru iertare. Dacă un preot poate oferi iertarea păcatelor, atunci orice persoană poate duce o viaţă confortabilă în păcat. Nu trebuie decât ca aceea persoană să meargă din când în când la preot, să-şi mărturisească păcatele şi să ofere o ofrandă şi biserica îl va absolvi de păcate. Biserica, prin intermediul preoţilor, are puterea asupra iertării păcatelor. Aceasta nu-i va încuraja pe oameni să ducă o viaţă curată , lipsită de păcate.

Treptat, forma a devenit mai importantă decât fondul. Susţinerea unei predici elocvente a devenit o formă de distracţie. Lloyd Jones spunea: „pe măsură ce predica a decăzut, alte lucruri au fost îmbrăţişate: ceremonialele, ritualurile, muzica, cântecele, incantaţiile şi mărturiile.”( Lloyd Jones 1972:16) Aceste schimbări au dus la diminuarea valorii clerului şi a predicilor.

3. Influenţa mass-media în transformarea societăţii

Un al treilea punct de vedere asupra acestui „incident critic” se referă la aprecierea mass- mediei din România după căderea comunismului. În România, ideologia comunistă a fost rapid înlocuită de o cultură media. În timpul comunismului, mass-media se limita la propaganda comunistă, dar odată cu revoluţia, explozia media s-a produs. Televiziunea a fost forma de mass-media care a dominat perioada de după revoluţie, fără să existe o filtrare a culturii de televiziune, sau fără vreo limitare viaţa din România este în mişcare. Societatea românească, ca şi ortodoxism est, conţine aspecte ale intervenţiei sacralului în viaţa şi în modul de relaţionare a membrilor societăţii. Dar fundaţia acestui fapt este modelată de practica mass-media în formarea „stângii religioase – noua eră” din fundamentalism.(Hoover 1996:251) Nu există nici o delimitare între sferele sacrului şi ale profanului. De aceea valorile şi credinţele din practica religioasă şi cea culturală sunt seculare şi arbitrare.

James Boice a identificat şase trenduri culturale majore în societatea contemporană. „ despărţirea Bisericii de stat, umanismul, relativismul, materialismul, pragmatismul, şi anti – intelectualismul.”( Boice 2002:21) cred că nici România nu este o excepţie de la aceste tendinţe, dar într-adevăr am mai putea adăuga câteva tendinţe cum ar fi: „ateismul practic” şi „hedonismul”. Din câte am observat eu, aceste fenomene nu sunt un produs al mass-mediei, ele au existat în societatea românească şi înainte de căderea comunismului.

Secularizarea şi ateismul practic sunt bine înrădăcinate în practica religioasă din România. Potrivit lui Hoover, secularizarea” vine ca să despartă sfera credinţei, spiritualului, a sentimentului de smerenie şi a ontologiei moralităţii.” Sfera vieţii religioase formale are otrava ei de „sacru”, dar pe de altă parte practica religioasă în cultură este „profană.”


4. Comunicarea: dimensiunea unei noi culturi

După cum spune James Lull noi creăm cultură prin comunicare, şi când comunicăm, comunicarea este culturală: „În lumea complexă de azi, comunicarea este o legătură socială prin care relaţiile interpersonale şi inovaţiile tehnologice, stimulentele economico - politice şi ambiţiile culturale, divertismentul uşor şi informaţiile serioase, mediile locale şi influenţele globale, forma şi conţinutul, substanţa şi stilul se intersectează, interacţionează, şi se influenţează reciproc.” (Lull 2000:10)

Orice studiu asupra culturii în mass-media globală în lumea în care trăim este influenţată de Internet, de aceea trebuie să luăm în considerare dimensiunile dominante ale conectării prin comunicare. Odată cu Internetul şi cu tehnologia informaţiei vin şi oportunităţi sociale incredibile. Acest lucru se întâmplă deoarece comunicarea este intr-un final un spaţiu deschis, nelimitat în care creativitatea umană poate lua formă.( idem 2000:11)

Dacă spunem că prin comunicare se creează cultură, este evident că bisericile protestante nu creează cultură deoarece cele mai multe culturi sunt create de comunicarea media orientată înspre artă. Cred că aceasta reprezintă o dilemă pentru biserică. Biserica nu ar trebui să fie influenţată de cultura laică în schimb biserica nu are mediul necesar pentru a crea cultură (orice tip de cultură ).acesta este motivul pentru care biserica urmează cultura laică, fără sa facă vreo inovaţie.

Înclin să cred că predica creştină, ar trebui să revină la rădăcinile ei tradiţionale, la valorile ei de comunicare. Comunicare înseamnă „să îi vorbeşti celuilalt” (Fiske:1), „activitatea umană fundamentală”(Kraemer 1957:11). Comunicare înseamnă „să împarţi, să faci general, sau chiar să împărtăşeşti o credinţă comună.” ( Schultze 2001:19) Comunicarea se referă la „ darea şi luarea de înţelesuri, transmiterea şi recepţia de mesaje.” (McQuail 2001:13)

Conform acestor definiţii, comunicarea înseamnă să vorbim unii cu alţii în scopul de a împărtăşi idei în relaţiile sociale. Dacă comunicarea înseamnă o practică a relaţiilor sociale, atunci cum poate biserica să construiască relaţii sociale? A dezvoltat oare biserica nişte simboluri sau coduri relevante pentru epoca noastră? Dacă practica comunicării este limitată de cultură , cum poate biserica să dezvolte cultura în fiecare generaţie? Care sun activităţile zilnice ale unui creştin în cadrul culturii care se dezvoltă? Dacă mass media modelează cultura modernă, care este angajamentul bisericii în mass-media?

Profesorul James Hoover spune în „Rligia în Epoca Mass-media” că mass-media vizuală introduce noi înţelesuri ale simbolurilor, valorilor şi ale ideilor pentru viaţa noastă cultirală. Mass media vizuală modelează noi forme relativ la textele „liniare” sau Bazate pe „imprimare”, prin intermediul cărora moştenirea religioasă, culturală şi socială a fost în mod tradiţional transmisă. El observă că presa şi religia tind să se întrepătrundă şi să ocupe acelaşi spaţiu în viaţa contemporană. Acestea sunt miezul schimbărilor culturale şi sociale.

Cred că mass-media face cultura să se dezvolte, în timp ce religia tinde să conserve tradiţiile, atunci o sinteză între mass-media şi religie va avea ca rezultat tensiuni culturale. Dacă progresul mass-media creează liberalism, religia conservatoare va răspândi fundamentalism.

Cu toate acestea, graniţele dintre religie şi mass-media încep să cadă. Nu mai este relevant să ne gândim la instituţii religioase care produc mesaje ce influenţează o sferă „laică” distinctă. În era mass-media laicul este sacru iar sacrul este laic. Hoover aduce în discuţie şi trei elemente pe care biserica ar trebui să le folosească pentru a se raporta la mass-media. În primul rând este absolut necesar ca bisericile să existe în mass-media dacă vor să existe în discursurile contemporane. Faptul de a fi văzut este foarte important în poziţia politică şi socială, de asemenea faptul de a fi văzut este o funcţie a mass-mediei. În al doilea rând, chiar dacă odată biserica putea să-şi transmită mesajul prin intermediul mas-mediei către un auditoriu pasiv, astăzi acest lucru mu mai este posibil. Informaţia publică şi relaţiile cu publicul sunt mult mai subtile, artă a negocierii. Pe de o parte, auditoriul este departe de a fi pasiv, pe de lată parte el este mai religios ca niciodată – atâta vreme cât conştientizăm că este religios într-un mod nou, tranziţional.

În al treilea rând, trebuie să recunoaştem că eforturile media ale bisericilor tradiţionale acţionează ca mediator între sfera publică şi instituţie. Eforturile de mass-media nu au fost niciodată un „purtător de cuvânt” – o conduită pasivă prin intermediul căreia vorbele instituţiei să poată fi transmise în mod direct unui public care aştepta undeva. Aceasta nu este mai mult posibil în zilele noastre. Dacă ceva trebuie să se întâmple, atunci acel ceva se referă la schimbarea direcţiei. Eforturile de relaţii cu publicul ale bisericii trebuie să se refere la transmiterea realităţilor, nevoilor, şi interesele mass-mediei religioase spre instituţii religioase, astfel încât, indiferent de simbolurile folosite, mesajul transmis să aibă însemnătate, să fie relevant, şi chiar să fie eficient. ( http://www.religion-research.org )

4. Ce am ales eu în domeniul comunicării

Problema mea referitor la acest „incident” este cum să folosesc iconografia ca artă vizuală pentru a spori înţelesul mesajului. Pentru a-mi inova părerea tradiţională despre comunicare trebuie să redefinesc conceptul de iconografie ca artă vizuală. Au existat mai multe expresii ale artei, dar principalele forme de artă care „definesc atât cultura elevată cât şi pe cea populară” adică muzica şi literatura ( Artă şi Valoare:37) nu au fost invocate de biserică pentru a-şi exprima credinţa.

Potrivit lui Roger Scruton, „arta este vitală.” Pentru el, o persoană care nu poate aprecia arta elevată este o persoană incapabilă de a trai deplin viaţa. „Prin artă putem să fim persoane mai bune într-o societate mai bună .”( Artă şi Valoare:36) Artiştii, ca oameni ce comunică ar trebui motivaţi să comunice Evanghelia în biserici. Ei pot fi folosiţi pentru a spori eficienţa comunicării în această eră modernă.

Johann Cristoph Friedrich von Schiller ( 1758-1808 ) spune că „arta îi face pe oameni frumoşi: Arta este aceea care îi eliberează de dorinţele lor senzualer şi le dă posibilitatea să îmbrăţişeze dorinţe raţionale, morale. Arta este aceea care ne ajută să atingem echilibrul dintre dorinţa de simţire şi cea de raţiune. Cine poate atinge acest echilibru este o persoană frumoasă. O astfel de persoană şi-a dezvoltat capacitatea de de a acţiona autonom şi moral, şi în acelaşi timp poate să se bucure de plăcerile pe care viaţa le are de oferit.” ( Artă şi Valoare: 50)

Concluzii

După ce s-a produs reforma în biserică, biserica protestantă s-a îndepărtat de mediul tradiţional: iconografia. Aceasta a depăşit obstacolul pus de idolatrie şi s-a întors către Biblie. Dar ce înseamnă să fii biblic?dacă vor fi depăşite minţile laice ale lumii în care trăim. Biserica protestantă a pierdut principalul canal de comunicare prin artă a Evangheliei şi l-a considerat ca fiind laic. Cu toate acestea arta este considerată ca fiind un mijloc important de comunicare. Credinţa că predicatorii sunt singurele canale prin care Dumnezeu comunică cu lumea trebuie redefinită. Dacă nu facem acest lucru, în curând biserica noastră va fi goală, după cum spunea şi Rochon: „ Acela care nu se se adaptează va fi pedepsit de istorie. Dacă vrei să păstrezi totul, vei sfârşi prin a nu salva nimic.” ( Rochon 1998:3 ) oamenii vor părăsi Biserica, chiar dacă ei vor să-şi trăiască viaţa conform Evangheliei.

Dacă în România culturile sunt influenţate de mass-media, atunci apare întrebarea cum va influenţa incidentul pe care l-am tratat până acum progresul comunicării pentru prezentarea Evangheliei. Ca preot şi misionar dorinţa mea este ca Evanghelia să fie transmisă generaţiei de azi într-un mod eficient şi relevant, adică, prin mijloace de comunicare moderne. Fără îndoială, aceasta va fi o luptă grea, deoarece influenţa bisericii a fost redusă de la o cultură dominantă, la o relicvă prăfuită dintr-o lume demult apusă.
Cu toate acestea cred că noile mele cunoştinţe despre importanţa unei comunicări moderne, eficiente şi relevante vor transmite învăţătura lui Isus în mintea lumii profane.