Implicaţiile comunicării pentru predică
By: chung hong key

Introducere

Arhiepiscopul de Canterbury a spus că grupul „Discuţii Dificile” al criminalilor pocăiţi, a câştigat un premiu, prin combinarea mesajului religios cu expunerea faptului că practicau ridicarea greutăţilor. Dr. George Carey a făcut un apel către predicatori spunând că acestia ar trebui să-şi însufleţească misele deoarece, „ Trebuie să găsim noi căi de a comunica, nu sunt împotriva tradiţionalelor metode de transmitere a mesajului creştin, dar trebuie să ne adresăm unei generaţii care găseşte instituţiile religioase destul de învăluite în mister.” Dr. Carey spunea că acei criminali şi dependenţi de droguri, pocăiţi care fac parte din grupul Discuţii Dificile ar avea mai mare succes în propovăduirea mesajului creştin deoarece ei vorbesc un limbaj înţeles de toată lumea.

Afirmaţia dr. Carey are trei factori decisivi pentru comunicarea creştină. În primul rând un nou mod de comunicare în predica creştină, în al doilea rând expresia tradiţională a credinţei creştine şi în final faptul că mesajul creştin ar trebui spus tuturor oamenilor în toate modurile posibile. Ideea principală este că el se referă la lupta pe care o duce biserica modernă pe fondul „devalorizării limbajului scris şi vorbit într-o mass-media orientată spre imagine”, după cum observă şi Jaques Ellul.( Mitchell 1999:203) oamenii sunt mult mai atraşi de mass media culturală şi cea de divertisment, de aceea, presa bisericească se află în pericolul de a-şi pierde publicul. De exemplu, Biserica anglicană se află în pericol de a se „topi” pe măsură ce-şi pierde audienţa.

Predicarea se află într-un moment de tranziţie în care atît teoria cât şi practica trebuie să se adapteze la un mediu în care mulţi ascultători sunt obişnuiţi cu un mod interactiv şi „audio-vizual al mijloacelor de comunicare”.( Mitchell:13) predicatorii au încetat să fie singurele voci cu educaţie din societate, dar sunt nişte voci care concurează cu altele pentru a-şi câştiga un public. După cum subliniază Mitchell „enoriaşii de acum este mult mai probabil ca vor pune la îndoială credibilitatea şi relevanţa cuvintelor predicatorilor.”( Mitchell: 19) Totuşi, predicatorii eşuează în a transmite mesajul creştin „într-un mediu de comunicare foarte competitiv”( Mitchell: 30) ca de exemplu în melodia Madonnei „Papa don’t preach”( Mitchell:13 ) cuvintele predica şi predicare au devenit nedorite în rândul enoriaşilor, mai ales în afara slujbei de duminică. Cu toate acestea slujbele de duminică, sunt acceptate de către enoriaşi doar datorită faptului că ei sunt extrem de politicoşi şi fideli rutinei lor. Sfârşitul predicilor creştine va surveni atunci când predicatorii îşi vor pierde dreptul de a ţine predici la slujbele de duminică.

Mesajul creştin , înainte de reforma din cadrul bisericii, a fost transmis în cea mai mare parte prin intermediul imaginilor. Se părea ca nu ştiinţa de carte era forma predominantă a expresiei şi nici nu era o lucrare ştiinţifica de valoare. ( McLuhan 1967:88) Pe de altă parte, reforma a înlocuit formele de exprimare prin imagini cu limbajul scris şi cu cel vorbit. „Comunicarea prin scris exprimă succesiv ceea ce în comunicarea orală e rapid şi implicit.”(McLuhan 1974:88) Vorbirea a devenit elementul cheie în predica retorica, în timp ce exegeza a diminuat unitatea Bisericii Creştine.

Pasiunea reformaţilor pentru comunicarea orală e bine pusă în evidenţă în demonstraţia lui John Knox: „o predica inspirată face mult mai mult decât trompetele a cinci sute de călăreţi” şi a fost dezvoltată în mod constant de către teologi. Ellul susţine: „singura cale de a relaţiona cu Dumnezeu este bazată pe cuvânt, Cuvântul a fost facut trup. Dumnezeul invizibil a venit ca şi Cuvânt. El nu poate fi recunoscut prin vedere. Nimic vizual nu-l indică pe Isus ca divinitate.”(Mitchell 1999:205)

Predicarea s-a dezvoltat în cinci curente majore , pe care Oliphant Old le-a rezumat după cum urmează:
1. predica descriptivă – lectio continua -, care este de fapt explicarea sistematică a Scripturii
2. predicarea evanghelică, în care esenţa este proclamarea Evangheliei.
3. predicarea catihetica , care spune care sunt principalele angajamente prin care să-L urmezi pe Isus şi cum să trăieşti o viaţă creştină.
4. predicarea festivă, care explică care este tema sărbătorii sau a zilei sfinte care este sărbătorită.
5. predicarea profetică, în care D-zeu are un anumit cuvânt, un anumit timp, şi un anumit loc.

totuşi, comunicarea orală în predicare nu a ţinut seama de două probleme fundamentale: schimbările culturale ale oamenilor şi dezvoltarea mass-media. Schimbările culturale sunt foarte importante în viaţa modernă, acestea fiind bine stabilite în lumea artelor, design, cinematografie şi literatură. Oamenii caută să-şi formeze o imagine despre lume care să coincidă cu credinţele lor, aspiraţiile şi valorile lor personale. Există un mare grad de incertitudine şi nesiguranţă care însoţeşte toate sferele vieţii unei persoane, fie că e vorba de căsătorie, familie, profesiune, religie, timp liber mass-media sau politică . „ Schimbările culturale din zilele noastre sunt schimbări spre incertitudine, spre diversitate, spre complexitate.” ( http://www.nazarene.org )

Una dintre remarcabilele transformări ale dezvoltării mass-media a fost atingerea unei unităţi universale fără limbaj. Limbajul, atât cel scris cât şi cel vorbit, a fost considerat dintotdeauna cea mai bogată formă de artă de care predicarea creştină a depins în întregime. Problemele au început să apară odată cu dezvoltarea tehnologică, care nu mai are nevoie de cuvinte, de vreme ce computerele folosesc un limbaj cifric. „ Computerele promit, prin tehnologie o condiţie penticostală a unităţii şi înţelegerii universale.” ( McLuhan 90)

Afirmaţia lui Ellul: „ Revelaţia Biblică este în totală opoziţie cu tot ce este vizual…singura cale de a relaţiona cu Dumnezeu este bazată pe cuvânt şi pe nimic altceva”, s-a confruntat cu mari provocări. ( Mitchell: 205 )
Predica creştină, ca factor cheie a comunicării Evangheliei trebuie să admită o alternativă în această eră a schimbărilor culturale. Dar după cum a observat Old, predicarea creştină nu a dorit să aibă în vedere nici o alternativă şi mai degrabă renunţă la beneficiile pe care le oferă dezvoltarea mass-mediei.

Noua tehnologie digitală nu are limite şi poate influenţa bogăţia imaginaţiei, a informaţiei, a simţurilor umane, a artelor vizuale şi a divertismentului. Aceasta atrage ca şi public oameni din toate categoriile. Nu se poate nega faptul că există o competiţie între predicatorii, care până nu demult puteau să îşi atragă ascultătorii din toate categoriile, şi mass-media în continuă dezvoltare.

Predicatorii sunt hirotonisiţi cu un proces sistemic de cercetare cum ar fi chemarea Lui D-zeu, o experienţă de convertire, educaţie teologică, reprezentanţi ai confesiunii, un sprijin imens din partea enoriaşilor şi o pasiune şi dedicare pentru munca pe care o fac. Atunci cum se explică faptul că enoriaşii îşi parasesc stranele? Old descrie acest fenomen ”sunt multe amvoane, dar puţini predicatori care ştiu să le umple. Sunt mulţi preoţi, dar puţini sunt aceia care sunt în stare să ţină o unită o congregaţie.” ( Old 1998:2)cred ca principala cauza a eşecului predicilor creştine nu trebuie căutată în slăbiciunea spirituală ci în neglijarea de către predicatori a principiilor comunicării.

Oamenii nu pot trăi fără să comunice, şi „comunicarea are loc atunci când cineva transmite un mesaj şi altcineva pricepe acel mesaj” ( Engel:38)

Comunicarea la nivel de rasa umană s-a dezvoltat în multe moduri pe când comunicarea religioasă a insistat pe un singur mod, acela al comunicării orale.

Nu cred că modul de comunicare în predica ar trebui să se schimbe în mod dramatic, ci mai degrabă ar trebui să implementeze acele modalităţi productive care să permită o transmitere mai eficientă a mesajului creştin. Prin implementarea acestor moduri, ( cum ar fi arta, dramaturgia, naraţiunea, sporturile, talk-show-urile, interviurile, etc. ) nu trebuie să se urmărească neapărat distrarea publicului. Mesajul transmis ar trebui să conţină sau să formuleze „Contra cultura creştină” în societate şi să asigure îndrumare morală, care este unică tradiţia religioasă.

Principala mea grijă se referă la cum se îşi va construi predica creştină cultura unică vis a vis de cultura mass-media modernă. A doua problemă se referă la cum va putea predica creştină să-şi reflecte înaltele valori morale care sunt conţinute în mesajul său. Concluzia mea este că inovarea continuă a mass-mediei s-a datorat studiilor de piaţă. În acest timp, publicul creştin, venea la biserică, se aşeza în strane şi apoi pleca fără să fie întrebaţi despre nimic, aşa că şi-au mutat atenţia de la biserică spre alte locuri.

Levi-strauss defineşte cultura ca „ un proces raţional, un sistem social, identitate socială şi activităţi zilnice” ale oamenilor din sistem. ( Fiske 1990:121) Comunicarea, „vorbitul „ prin semne şi coduri este un element central în viaţa umană. Studierea culturii reflectă in mod necesar şi studierea comunicării. Comunicarea este „ interactiunea socială prin intermediul mesajelor” care defineşte comportamentele oamenilor, „credinţele, normele şi valorile”( Shankleman 2000:8) pe baza carora societatea îşi construieşte „un set de valori comune” ( Rochon 1998:9)

Comunicarea ca şi „ transmiterea mesajului” ( Fiske ) prin diferite canale mass-media s-a schimbat dramatic când a apărut tehnologia digitală în industria comunicatiilor, de aici derivând transformări culturale. Profesorul Thomas R. Rochon de la Universitatea Princeton cercetează trei modele de schimbări culturale: „conversia valorii”, „crearea valorii” şi „legătura valorii”. ( 1998:54) În cazul conversiei valorii, obiectele familiare au fost re – categorisite în noi categorii conceptuale. Unele valori elementare ale unei culturi sunt schimbate rezultând unele schimbări ale viziunii asupra realităţii. Elementul de creare a valorii rezidă în faptul că valorile precedente nu au pledat în favoarea noilor categorii. Legătura valorii se referă la încercarea de a ajunge la o rezonanţă între valorile noi şi cele deja stabilite.

Cultura populară nu are graniţe, prin intermediul dezvoltării tehnologiei formează cultura globală. Se previzionează că în această cultură globală nu va fi loc pentru cultura creştină. Dominaţia culturii mass-media tinde să marginalizeze influenţele creştine. Pe de alta parte, predicarea creştină e prea plăpândă ca să poată crea o contracultură creştină. Una din principalele cauze ale acestui fapt este ca predica nu a reuşit să construiască nişte standarde morale şi să încurajeze practica religioasă în viaţa noastră de zi cu zi.

Predica pastorală asigură în principal o bază etică publicului, iar etica o putem explica atunci când cunoaştem modelul perfect al ei. Astfel ţelurile predicii vor să definească mai mult „sfârşitul omului”( Melden 1955:25 ), care va conduce către acţiuni morale. În domeniul teologiei morale, R.C. Mortimer – canonul Bisericii lui Hristos – defineşte „sfârşitul omului” ca fiind Dumnezeu. În cele din urmă, sfârşitul omului nu e altceva decât Dumnezeu însuşi, deoarece Dumnezeu este perfect şi nu-i lipseşte nimic. „ Creaţiile Lui îi reflectă perfecţiune precum o oglindă. Cerurile declară gloria Lui Dumnezeu şi arată lucrarea Lui.” Drept urmare, ţelul oamenilor trebuie să fie manifestarea gloriei Lui D-zeu prin o adorare liberă şi inteligentă. ( Mortimer 1947:4)

Din punctul de vedere al lui Merril există două tipuri de etică: etica personală sau individuala şi etica socială, a comunităţii. Etica personală ar trebui să se formeze pe baza predicii, a religiei pe când etica socială este mai mult o expresie a credinţei creştine.

Rezultatul predicii pastorale trebuie să fie absolut etic( etică deontologică ) şi să conţină principiul esenţial al datoriei şi ordinii. Trebuie să existe acest principiu absolut iar oamenii trebuie sa îl urmeze sau să se ghideze după acesta în mod raţional.” Cine le urmează este o persoană etică iar cine nu le urmează nu este etic.” ( Kant ) Datoriile – fă aşa şi aşa – în mod clar nu sunt ipotetice. În viziunea lui Kant, să fii o persoană etică înseamnă să trăieşti după reguli absolute, legi universale şi principii morale fără excepţii şi oriunde. ( Gordon 1999:17)

Totuşi, oamenii moderni sunt mai apropiaţi de Etica Antimoniană. Aceasta este o etică contrară cele promovat de Kant, cunoscută şi sub numele de Etică Freudiană, în care nihilismul în moralitate susţine o toleranţă pentru indulgenţă şi iresponsabilitate.
„ Această etică spune că oamenii trebuie susţinuţi din punct de vedere social şi nu te poţi aştepta de la ei să fie chibzuiţi şi încrezători în propriile forţe.” ( Gordon:16) Pertru orice acţiuni imorale, oamenii au tendinţa de a da vina pe altii, pe instituţiile societăţii sau pe circumstanţe.

Pe de altă parte, expresia credinţei creştine ar trebui să aplice modelul Eticii Utilitariste. Potrivit lui John Stuart Mill, principiul de bază al eticii se ghidează după teoria „ producerii fericirii”, care înseamnă „principiul unei fericiri absolute.”( Gordon:16) sfârşitul ar justifica mijloacele, dacă sfârşitul ar fi o fericire mai mare pentru un număr mai mare de oameni. Plăcerea este sfârşitul dorit, pe care oamenii îl doresc de fapt, şi plăcerea fiecăruia este un bun pentru acea persoană. Aşadar, Etica utilitaristă înseamnă „plăcerea absolută pentru mai mulţi oameni.” Deci, plăcerea generală este cel mai de preţ bun. Sf. Pavel ne încurajează „dacă depinde detine şi e posibil, fii împăcat cu toată lumea.” În consecinţă, expresia credinţei creştine ar trebui să reflecte Utilitarismul, cu toate că mesajul în sine e mai mult kantian.

Cuvântul „etică” vine din grecescul „ethos”, care înseamnă „obicei, comportament obişnuit, şi mai târziu caracter.” ( Melden 1955:1 ) Etca este de asemenea „ştinnţa moralei, şi pe această bază principii morale sau reguli.” ( Frost 2000:1 ) O viziune creştină asupra eticii ar putea fi „ un studiu asupra modului în care oamenii ar trebui să trăiască după cum spune Biblia şi conform convingerilor creştine.” ( Grenze 1997:23)

Termenul „morală” vine din latinescul „mores”, care înseamnă „obiceiuri, obişnuinţe” ( Melden ), sau „diferenţa dintre bine şi rău” ( Frost ).

Din punct de vedere teoretic problema e să ştii, iar din punct de vedere practic, problema e să faci. Aristotel spunea că o judecată bună în teoria eticii o pot avea doar aceia care ca rezultat al virtuţii lor şi al caracterului ştiu să dacă diferenţa între bine şi rău.

Predica pastorală funcţionează după regulile morale: doreşte să obţină bunul cel mai de preţ pentru un număr cât mai mare de oameni. Pentru practica morală nu e suficient să ai cunoştinţe de teorie morală ci important este să faci bine. Pentru a avea o judecată sănătoasă, practicienii moralişti au nevoie de o filozofie morală. În mod tradiţional, religia creştină a funcţionat ca un instrument pentru instruire morală, criticism şi progres, dar din păcate credinţa creştină modernă nu oferă nici un fel de soluţii pentru problema filosofiei morale.

Comunicarea prin intermediul instrumentelor mass-media s-a inovat în mod continuu prin realizarea unor studii de piaţă, pe când în predicare, enoriaşii nu sunt întrebaţi , nu li se cere părerea, ei doar stau în stranele lor, aşa că ei şi-au mutat sfera de interese dinspre Biserică înspre alte domenii.

Înclin să cred că predica creştină, ar trebui să revină la rădăcinile ei tradiţionale, la valorile ei de comunicare. Comunicare înseamnă „să îi vorbeşti celuilalt” (Fiske:1), „activitatea umană fundamentală”(Kraemer 1957:11). Comunicare înseamnă „să împarţi, să faci general, sau chiar să împărtăşeşti o credinţă comună.” ( Schultze 2001:19) Comunicarea se referă la „ darea şi luarea de înţelesuri, transmiterea şi recepţia de mesaje.” (McQuail 2001:13)

Conform acestor definiţii, comunicarea înseamnă să vorbim unii cu alţii în scopul de a împărtăşi idei în relaţiile sociale. Predica creştină tradiţională a fost mai mult o declaraţie unilaterală, de exemplu Ioan Botezătorul spunea: „Pocăiţi-vă, căci împărăţia cerurilor este la îndemână.” El spunea, „eu sunt vocea celui care plânge în pustietate.” Aceasta era o caracteristică a multor predicatori: vocea Lui Dumnezeu. Dr. Gustaf Wingren parafrazează aceasta afirmaţie, spunând: „ Cuvântul există pentru a fi răspândit; doar când este făcut cunoscut….”( Wingren 1949:13) Pentru Wingren predica înseamnă declaraţia de la mesa de duminică. „ În strane oamenii stau şi aşteaptă Cuvântul, repetat duminică după duminică.”

„Viziunea fundamentală a Bibliei este că Dumnezeu, fiind adevăratul motiv al existenţei oamenilor, a creat omul pentru ca acesta să poată comunica cu El sau pentru dialog cu El.”( Kremar:14) Inima omului se afla la locul potrivit, e orientată înspre direcţia bună numai in momentul în care comunică cu Dumnezeu. Este vorba de cuvântul Lui D-zeu venind către om, căci este „Dumnezeu care vorbeşte” cu omul, această idee fiind însumată în lumina „dezlegării lui Hristos.” ( Heb.1.1-3 )

Reforma a readus în prim plan „Cuvântul”, predica, ca element principal în comunitatea credincioşilor creştini. Cu excepţia predicii, toate celelalte moduri de comunicare au fost excluse. Cu toate acestea, creştinismul vestic, bazat pe predică este adesea provocat de oamenii care „cred doar ce vad. ” ( Idem:76 ) Modalităţile de comunicare au fost profund transformate de o cultură extrem de raţională şi mecanico – tehnică.

În orice caz, problema esenţială este că viaţa cotidiană modernă este puternic ataşată de performanţele mass-media. În viaţa orientată spre mass-media a devenit un criteriu foarte important sintagma „cred daca vad.”comunicarea pastorală în viaţa modernă nu ar trebui să respingă performanţele mass-media ci ar trebui să le, acest lucru fiind esenţial în propovăduirea Evangheliei.

Cred ca predicarea întâmpină o serioasă provocare în a capta atenţia publicului. Publicul trebuie să fie ţinta şi nu mijlocul, după cum afirmă Kant. „În viziunile sale despre etică şi politică, Kant s-a ghidat după principiul că fiinţele umane trebuie tratate ca rezultate şi nu ca mijloace…”( Melden 1955:291)

Ce este publicul? Este un termen colectiv pentru „receptor” în modelul mass-media al procesului de comunicare. Publicul nu este întotdeauna palpabil, stând în încăperi, sau în alte locuri, sau în strane. El are diferite moduri de a răspunde la informaţiile primite, folosindu-se de comparaţie, judecând şi comparând; de aceea comunicarea s-a transformat, mai ales datorită faptului că publicul oferă un feed-back folosind mai multe tehnici.

În mass-media publicul este privit ca o piaţă, şi acelaşi lucru se poate spune şi în cazul predicii, cu toate ca această „piaţă” nu se leagă neapărat de o tranzacţie cu bani ( Mcquail 363 ), dar în multe privinţe se ghidează după principii economice. „Comunicarea şi calitatea experienţei publicului sunt de importanţă secundară în concepţia de piaţă ( Mcquail :363), dar privirea publicului ca o piaţă este inevitabilă în multe emisiuni televizate cu teme religioase di SUA şi la multe întâlniri de renaştere din Coreea.

Studiile de piaţa în predica pot fi foarte dinamice, inovatoare şi cresc eficacitatea mesajului transmis. „În toate formele de comunicare trebuie să ne gândim la persoana sau persoanele cu care comunicăm. De fiecare dată când vorbim, scriem o scrisoare sau vorbim la telefon trebuie să facem un efort de a cunoaşte persoana cu care comunicăm.” ( Mytton 1999:13) La fel cum cei care emit, trebuie să cunoască ceva despre cei care ascultă sau privesc emisiunea respectivă, şi predicatorii trebuie sa-şi cunoască publicul pentru a asigura transmiterea unui mesaj mai eficient.

Chiar şi Isus îi întreba adesea pe cei care îl ascultau ce părere au despre El, „Cine cred oamenii că este fiul Lui D-zeu?” şi „Dar voi cum spuneţi că sunt?”

Klaus Bruhn Jensen introduce patru cercetări umanistice: tradiţia retorică, ermeneutică , fenomenologică şi tradiţia semiotică .

Tradiţia retorică în tradiţia umanistă se concentrează “ pe caracterul celui care vorbeşte, pe calitatea argumentelor şi pe emoţiile care trebuie trezite în rândul ascultătorilor unui discurs.”( 2002:19 ) Dacă retorica este legată de modul în care se discută despre un lucru, ermeneutica s-a născut din citirea şi înţelegerea textelor scrise.

“Ermeneutica susţine faptul că însuşi procesul de citire şi în acelaşi timp de analizare a textelor este incremental ( increment: creştere, adaos), astfel că cititorii ajung să-şi dezvolte propriile categorii de înţelesuri şi ajung în cele din urmă la o interpretare coerentă a textului.” ( Jensen:21) Cercetarea pentru predică ar trebui să –şi asumeaceste scopuri în studierea textelor.

O altă zonă de cercetare este tradiţia fenomenologică, care are influenţe mai slabe asupra studiilor de mass-media, dar conceptul lui Edmund Husserl asupra „orizontului” îi dă o semnificaţie importantă în domeniul comunicării. „O discordanţă între orizontul implicit al unui text şi orizontul de aşteptări al cititorului poate da naştere la înţelegerea greşită a textului; această înţelegere greşită este rezultatul conflictului între orizonturile reprezentative” ( Jensen :23 )

Ultima formă de cercetare a lui Jensen este semiotica. Semiotica reprezintă „viaţa semnelor în societate.” ( Sanssure, 1959/23 ), şi este studiul cu cea mai mare influenţă asupra comunicării prin mass-media.

În predica creştină, semiotica nu este privită ca o abordare interdisciplinară între catolicism şi ortodoxia estică.
Filosoful american Charles Sanders Peirce a dezvoltat o filozofie cuprinzătoare a semnelor, simbolurilor pe care le defineşte astfel: „ un semn sau o reprezentare este ceva care pentru o anumită persoană, într-o măsură sau alta , înseamnă ceva ; adică creează în mintea acelei persoane un semn echivalent, sau poate chiar un semn mai complex. Acest semn care se creează , eu îl numesc interpretarea primului semn. Semnul acesta reprezintă ceva, e un obiect.” ( Peirce 1931-58: vol. 2:28, Jensen:24 )

Peirce susţine că semnele nu sunt ceea ce noi ştim, ci sunt ceea ce ajungem să ştim, ceea ce putem argumenta prin ceea ce ştim şi sunt un proces continuu de interpretare.

Lingvistul elveţian Ferdinand de Sassure s-a concentrat asupra limbajului vorbit. „De-a lungul axei sintagmelor, literele, cuvintele, frazele şi aşa mai departe sunt unităţile care se combină pentru a obţine un întreg plin de înţeles.” ( Jensen:24 ) Oamenii sunt obişnuiţi cu tot felul d semne, cărora fie le atribuie înţelesul real, fie nu. Majoritatea predicatorior protestanţi nu dau prea mare importanţă înţelegerii semnelor.

Predica trebuie să fie cuvântul Lui D-zeu, pentru că este mesajul Lui de iertare, şi pentru că însuşi D-zeu este Cel care vorbeşte. Trebuie că este totuşi şi cuvântul omului, căci este vorbirea umană cea care transmite mesajul Domnului.

Biserica este singurul mijloc numit de D-zeu prin care se poate ajunge în Împărăţia Lui, dar aceasta şi-a pierdut rolul de mijlocitor.

„Biserica este agentul lui D-zeu pe pământ, intermediarul prin care El se adresează lumii.” ( Engel 1979:101)

Un laitmotiv în învăţătura lui Isus a fost:

1. O viaţă nouă printr-o transformare interioară totală datorată unei pocăinţe sincere.
2. Viaţa nouă trebuie să se exprime în societate atât ca sare cât şi ca astru.
3. Rezultatele vieţii noi, sub îndrumarea şi domnia lui Isus Hristos trebuie demonstrate prin unitatea bisericilor şi misionari în întreaga lume.

Cu toate acestea, publicul şi-a mutat sfera de interese nu din cauza lipsei interesului pentru spiritualitate ci pentru că modul de receptare al mesajelor s-a transformat. Predica creştină trebuie să se schimbe şi să-şi pună problema: cine să ia iniţiativa: publicul sau predicatorii?

În discursul manifest despre dezvoltarea Chinei, la un Congres al Partidului Comunist, preşedintele Jiang Zemin a spus: „Lumea se schimbă, şi tot aşa şi expresia credinţei creştine în predică.”

”Sunt multe amvoane, dar puţini predicatori care ştiu să le umple. Sunt mulţi preoţi, dar puţini sunt aceia care sunt în stare să ţină o unită o congregaţie.” ( Old 1998:2) „Pentru cei slabi am devenit slab, pentru a-i câştiga pe cei slabi. Am devenit toate lucrurile pentru toţi oamenii, asta pentru ca prin toate mijloacele să-i pot salva măcar pe câţiva.” ( I Cor. 9.2 )