Ce este etica?

Termenul de „etică” vine din grecescul „ethos”, care înseamnă obicei, conduită obişnuită, utilizare şi mai târziu, caracter. (Melden 1955: 1) Etica mai înseamnă „ştiinţa moralei, un tratat asupra moralei, principii morale sau reguli.” (Frost 2000: 1) O perspectivă creştină asupra moralei este privită ca „un studiu despre felul în care ar trebui să trăiască oameni, ghidându-se după principiile Bibliei şi crezul creştin.” (Grenze 1997: 23)

Termenul de „moral” este derivat din latinescul „mores”, care semnifică „obiceiuri” sau „tradiţii” (Melden), sau „distincţia dintre bine şi rău” (Frost), şi „obicei” sau „datină.” (Grenz)
Interesul teoretic este preocupat de cunoaştere iar interesul practic este preocupat mai mult de acţiune, a face.

Aristotel a explicat că buna judecată în teoria etici este posibilă numai pentru cei care deţin virtutea de a face distincţia între ceea ce e rău şi ce e bine.
Ce este drept pentru o comunitate este rău pentru alta. Timpul şi spaţiul sunt singurele care fac diferenţa dintre bine şi rău.

Pentru Socrate „Voinţa lui Dumnezeu este bună” de aceea dacă am ştii care este „voinţa lui Dumnezeu” am putea şti sigur ce este bine şi ce este rău. Atât pentru Platon cât şi pentru Aristotel, omul este o fiinţă socială sau politică iar „Bine suprem” la care toate cele morale trebuie să tindă, poate fi realizat numai în relaţia socială sau politică a omului.

Pentru Platon Binele suprem este realizat de conştientizarea starii de dreptate în sufletul individului şi, după cum Aristotel adaugă, cu practica efectivă a funcţiilor.

Presupun că eticul înseamnă apartenenţă: În primul rând faţă de creatorul şi de semenele său. Iisus a captat esenţa acestui principiu în Matei 12.29-31. „Iisus i-a răspuns că cea dintâi poruncă este: ‘Ascultă Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn. Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta.’ A doua este aceasta: ’Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.’ Nu există poruncă mai măreaţă ca aceasta.” Şi în Matei 7.12 „Toate câte voiţi să vă facă oameni vouă, asemenea şi voi faceţi lor, că aceasta este legea şi proorocii.”

De aceea etica reprezintă legea naturală dată de Dumnezeu poporului său. Însă această lege a fost încălcată de la început. Prima soţie a bărbatului, Eva, şi-a exprimat bucuria copleşitoare când a dat naştere lui Cain,” Am dobândit om de la Dumnezeu”(Facerea 4.1) Prima familie, societate umană s-a format cu această afecţiune. Cu toate acestea bucuria, dragostea, afecţiunea, armonia ei au fost spulberate când Cain si-a ucis fratele. Sângele acestuia striga la Dumnezeu care era deja supărat pe Adam din cauza neascultării sale.

Cain şi-a distrus legătura spirituală cu Dumnezeu, relaţia socială cu familia sa şi cea fizică cu fratele său. Povestiri similare au apărut în Noul Testament când Iuda a mers la Iisus şi i-a zis, „ Bucură-Te, Învăţătorule!” şi L-a sărutat.(Matei 26.49) Iuda l-a trădat pe fiul lui Dumnezeu şi pe semenii săi şefului clericilor şi Sfatului bătrânilor. Ca şi Cain, Iuda a rupt legătura spirituală cu Dumnezeu şi relaţia de fraternitate cu ceilalţi discipoli prin făţărnicie, minciună, false acuzaţii şi dorinţa interesului personal.

Ambele cazuri sunt o ilustrare a „uneltirii” şi comportamentului imoral împotriva lui Dumnezeu şi a semenilor. Societatea umană are nevoie de un set de reguli şi standarde de conduită pentru a avea încredere unii în alţii. Iisus a stabilit o regulă de aur, în doctrina religioasă, referitoare la felul cum trebuie să construim relaţiile în societate. „ Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea” (Luca 6.31; Romani 13.8)

Un lider are o importantă funcţie în stabilirea regulilor morale care reprezintă binele suprem. Practica morală nu este suficientă numai prin însuşirea de cunoştinţe teoretice de morală ci preocuparea de a face bine. Pentru a face o judecată de înţeles un specialist in morală are nevoie să cunoască filosofi moralei. Interesul teoretic este preocupat de cunoaştere iar cel practic este preocupat de „a face”. Aristotel a comentat că „judecata bună în teoria etică este posibilă doar pentru cei care deţin virtutea, sau sunt antrenaţi să facă diferenţa dintre bine şi rău” (Melden 1955:3)

În mod tradiţional, creştinismul a funcţionat ca un motor pentru morală, criticism şi progres însă, din nefericire creştinismul modern nu furnizează soliţii satisfăcătoare pentru morala filosofică.

Socrate se întrebă dacă un lucru este sfânt pentru că zeii îl consideră aşa sau zeii îl plac pentru că este sfânt? (Melden 1955:5) Etica creştină poate deriva din aceasta; trebuie să fie sfânt deoarece lui Dumnezeu îi place; deoarece îl iubesc pe Dumnezeu trebuie să practic iubirea, atunci voi deveni sfânt şi voinţa lui Dumnezeu va fi transmisă si altora.

Ce reprezintă discursul moral pentru comportamentul şi atitudinile umane; asemeni binelui şi răului, dreptate şi nedreptate? Moralitatea nu a reprezentat un obiectiv în societate comunistă şi religie. Identificarea moralei şi existenţa unor norme morale satisfăcătoare nu a reprezentat un factor fundamental pentru societate. Tradiţiile morale, valorile şi obiceiurile sau schimbat în societate. Scopul moral, cauze şi efecte, şi evaluarea consecinţelor practicării moralităţii nu reprezintă într-o astfel de societate. În societatea comunistă oameni sunt mai mult interesaţi de propria persoană, nedreptate, imoralitate (fără filosofie morală), iar standardele a ceea ce este drept şi nedrept, bune şi rău sunt ambigue.

Ultimul scop a omului nu este altceva decât însuţi Dumnezeu, pentru că Dumnezeu însumează perfecţiunea şi nu-I lipseşte nimic. „Creaturile reflectă perfecţiunea lui Dumnezeu ca într-o oglindă. Cerurile declară gloria lui Dumnezeu şi reprezintă produsul mâinilor sale.” De aceea, obiectivul omului este să declare gloria lui Dumnezeu acţionând liber în serviciul divin.

Finalul subiectiv adevărat al omului este fericirea eternă şi binele suprem. Adevărul sau fericirea supremă consistă în realizarea unui scop sau posesia binelui, care nu poate fi niciodată pierdut, ci este permanent. Dacă dorinţa rămâne ne-satisfăcută, fericirea este imperfectă. Singurul bine perfect este Dumnezeu.
„Numai Dumnezeu cu a Lui bunătate şi adevăr infinit poate să satisfacă toate dorinţele omului pentru înţelegere şi iubire. Numai prin erudiţie şi iubire infinită pentru Dumnezeu, raţiunea şi dorinţa omului pot găsi un loc de coabitare. De aici rezultă că Dumnezeu este sfârşitul subiectiv pentru binele şi fericirea lui.”(Mortimer 1947: 4)

Altă definiţie a finalului subiectiv al omului este summum bunum, cea mai mare fericire, în plăcere şi bucura stăpânirii lucrurile bune din lume. Ultimul scop al omului este să manifeste gloria lui Dumnezeu pentru ca omul este făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Perfecţiunea lui Dumnezeu este posibilă numai în uniunea strânsă cu dependenţa faţă de El.

În acord cu discursul atenian a lui Pavel, omul este legat să-L caute pe Dumnezeu, „Şi a făcut dintr-un sânge tot neamul omenesc, ca să locuiască peste toată faţa pământului, aşezând vremile cele de mai înainte rânduite şi hotarele locuirii lor. Ca ei să caute pe Dumnezeu, doar L-ar pipăi şi L-ar găsi, deşi nu e departe de fiecare dintre noi. Căci în El trăim şi ne mişcăm şi suntem, precum au zis şi unii dintre poeţii voştri: căci al Lui neam şi suntem” (Faptele Apostolilor 17. 26-28)
Întreaga viaţă a omului, sângele său, mintea şi spiritul trebuie să fie dedicate lui Dumnezeu, în fiecare acţiune şi în fiecare moment. Omul trebuie să caute în fiecare moment scopul final pentru care a fost creat. Din nou Mortimer a spus, „Scopul final al omului este Dumnezeu. Natura omului este înţeleasă atunci când este recunoscut faptul că omul este o creatură destinată să-l cunoască si să-l iubească pe Dumnezeu. Natura omului este perfectă şi împlinită, atunci când gândul şi acţiunea omului este îndreptată spre realizarea scopului final”(Ibid: 6)

Etica nicomahică în cartea I a lui Aristotel „Binele omului”.
Scopul fiecărui meşteşugar este să realizeze binele pentru om. În primul rând politica trebuie să aibă ca scop binele omului, chiar dacă finalul este acelaşi pentru un singur om ca şi pentru un stat întreg. În ştiinţa politică scopul principal trebuie să fie binele omului.
În al doilea rând, omul lipsit de experienţă în participarea activă la viata socială, chiar dacă încearcă să înveţe ceea ce este politica sau teologia s-ar putea să nu aibă parte cea mai corectă învăţare. În al treilea rând, majoritatea oamenilor identifică binele, sau fericirea cu plăcerea, motivul pentru care ei iubesc viaţa în desfătare. Unii oameni identifică fericirea cu onoarea, însă onoarea trebuie căutată în concordanţă cu virtutea lor.

Conform lui Aristotel există două feluri de virtuţi: intelectuală şi morală. Virtutea intelectuală necesită experienţă, în timp ce virtutea morală este specifică ethosului . Învăţăm din acţiune, oameni devin constructori construind.

Pentru a ajunge un meşteşugar bun, trebuie să examinăm natura acţiunilor, felul în care facem lucrurile, pentru că aceasta determină trăsăturile a ceea ce este produsul. Virtutea omului reprezintă şi starea de spirit care face un om să fie bun şi îl face să-şi facă treaba bine.
„Virtutea trebuie să aibă calitatea să mijlocească legătura dintre oameni şi scopul lor, motivul şi calea de a atinge scopul, acestea este caracteristic pentru virtute.” (Melden 1955: 106) Virtutea creştină este rezumată în Romanii 14. 1-9

Plăcerea în Etica Nicomahică a lui Aristotel
Plăcerea înseamnă să te bucuri de cele ce se cuvin, iar suferinţa este să urăşti lucrurile care se cuvin. Omul ar trebui să aleagă ceea ce este plăcut şi să evite ceea ce îi provoacă suferinţă. Plăcerea este de cele mai multe ori obiectul care provoacă cel mai mare bine. Însă acest lucru este în strânsă legătură un autocontrolul. Platon arată că binele nu este plăcere. El argumentează că viaţa trăită în plăcere trebuie să fie însoţită de înţelepciune şi cumpătate.

Mortiner defineşte virtutea ca o deprindere bună. Deprinderea nu este o activitate în sine, ci o calitate sau o condiţie a agentului. Deprinderea dă posesorul ei puterea de a efectua o activitate particulară cu uşurinţă şi promptitudine. Deprinderea de a da pomană unui semen este o deprindere bună dar beţia este o deprindere rea.

Există virtuţi intelectuale;
A. Puterea de a recunoaşte principalele legi
B. Puterea de a argumenta şi a trage concluzii din principalele legi. Inteligenţa sau abilitate mintală reprezintă o condiţie bună a raţiunii
C. Înţelepciunea sau judecata de conţinut. Înţelepciunea încoronează inteligenţa îmbogăţind-o cu reflecţie şi judecată.
D. Virtutea prudenţei, deprinderea de a face alegerea corectă, reprezintă excelarea utilului, care ne dă posibilitatea să judecăm în orice circumstanţe care este cel mai bun lucru de făcut.
E. Abilitatea artistică
Un muzician sau un misionar îşi exprimă
arta prin crearea de sunete armonioase.

„Virtutea, în judecata comună, reprezintă deprinderi care nu numai că fac ca anumite acţiuni să fie mai uşor de îndeplinit pentru noi, dar asigură ca acestea să fie îndeplinite şi corect” (Mortimer 1947: 101)
Virtuţile morale sunt distincte faţă de cele intelectuale deoarece se preocupă de acţiunea dreaptă, justă. Teoria dreaptă şi dorinţa dreaptă sunt asigurate prin acţiune dreaptă. Astfel virtutea reprezintă deprinderea de a acţiona drept, corect.

Virtutea morală este definită de Aquinas ca bona qualitas mentis qua recte vivitur, qua nullus male utitur: o deprindere bună a minţii de a produce un trai bun şi incapabil de abuz.(Ibid: 102)

Virtutea intelectuală – înţelepciunea şi arta – poate fi abuzată dar virtutea morală concluzionată din acţiuni drepte nu poate fi abuzată. Totuşi, virtutea morală poate fi redusă la patru virtuţi cardinale ale temperamentului; pasiunea dorinţei, forţa morală, furie si frică, justiţie; principiul distribuţiei corecte, prudenţă, determinare dreaptă în orice caz.

Deoarece virtutea nu e înnăscută ci deprinsă, virtuţile morală sunt dobândite prin practică constantă şi exerciţiu. Unii oameni care „se complac în băutură şi sex, deşi sunt buni cu copii şi cinstiţi în afaceri, nu au virtute. Virtutea este o deprindere de a acţiona corect, liber, şi întotdeauna lipsa prudenţei este de asemenea o lipsă de virtute.” (Ibid: 105)